Cheltuielile cu educația reprezintă o investiție pentru viitor, poate cea mai importantă investiție pe care o poate face atât individul, cât și statul. Din punct de vedere economic, explicațiile sunt simple: azi dai un ban pentru a te califica, pentru a te educa, mâine îi recuperezi obținând un venit mai mare, decât dacă nu ai avea nivelul profesional dobândit prin educație. La fel și pentru stat, alocând un buget mai mare pentru educație, pentru formarea tinerilor, se așteaptă ca performanțele acestora în economia națională, la locurile de muncă, să crească, astfel încât se obțin venituri mai mari, din care statul să își recupereze partea de investiție prin contribuții, impozite și taxe.
Din punct de vedere social, avantajele investiției în educație sunt și mai vizibile, decât cele economice: odată cu creșterea nivelului de pregătire, statutul și rolul social al individului se îmbunătățesc, acesta capătă o anumită reputație, în familie, în comunitate și în societate, per ansamblu. Pentru societate, un om mai educat înseamnă și riscuri mai mici de înclinație spre rele, scade gradul de infracționalitate și crește interesul pentru armonie socială și dezvoltare. Familiile, cu cât sunt mai educate, cu atât susțin copiii în continuarea studiilor.
Există însă o capcană, un secret despre care nu prea se vorbește: care este limita până la care se mai justifică creșterea nivelului educației? Câți angajați cu studii superioare mai poate să absoarbă piața muncii, astfel încât structura economiei să nu fie afectată? Mai pe înțeles, se va ajunge la un blocaj la un moment dat: fie muncile care nu necesită o calificare prea mare vor fi făcute de oameni supracalificați, fie aceste munci nu vor mai fi făcute. Momentan, în ciuda ipocriziei maxime a politicienilor, țările dezvoltate au găsit supapa prin migrație. Imigranții rezolvă de fapt o problemă cât se poate de gravă pentru țările lor: proprii cetățeni tind să nu mai dorească să facă munca de jos. Este și normal, nu, doar au o educație mai aleasă! Imigranții provenind din țări mai sărace, acceptă compromisul și toată lumea e fericită.
În societățile dezvoltate, investiția în educație tinde să devină contraproductivă, din punct de vedere economic, în sensul că cheltuielile cu școala au devenit atât de mari că ele nu mai pot fi recuperate prin diferențele de venituri potențiale. Cheltuielile cu educația tind să devină din ce în ce mai mari peste tot în lume. Principalul motiv al acestor creșteri îl reprezintă salariile profesorilor, numărul de studenți pe profesor fiind într-o continuă scădere, în special în societățile avansate. Evident că dacă vrei să-ți predea un laureat Nobel numai ție, trebuie să scoți mai mulți bani din buzunar. Dar nu e numai asta. Universitățile de top investesc din ce în ce mai mult în cercetare, ceea ce presupune și achiziția de înaltă tehnologie, laboratoare dotate și o infrastructură modernă. Aceste costuri se repercutează fie asupra studentului și familiei lui, fie asupra statului, ca principal finanțator de locuri în facultăți. Deși poate pe mulți o să-i surprindă, statul este principalul finanțator al educației în majoritatea țărilor lumii.
În România, costurile cu educația sunt cele mai mici din Uniunea Europeană, raportat la PIB/locuitor. Adică un student din România în medie costă cam mai puțin de jumătate decât media UE. România se află într-un cerc vicios, în care se găsesc de regulă țările din lumea a treia: cu cât investește mai mult în educație, cu atât ”migrația creierelor” se accentuează, iar investiția se recuperează foarte greu. Spre exemplu, România are nevoie de personal medical calificat. Dacă numărul de locuri la universitățile de medicină ar crește, deficitul de personal medical s-ar menține, datorită ratei migrației în domeniu. Soluția nu poate fi alta decât dezvoltarea, crearea de condiții de muncă și salarizare pentru personalul medical la fel ca în țările dezvoltate.
Dar, chiar și în condițiile existente, investiția în educație rămâne o soluție principală pentru dezvoltare. În concluzie, orice guvern trebuie să ia seama că reducerea bugetului alocat educației, fie din motive de austeritate, fie din algoritmi politici, reprezintă ani pierduți pentru dezvoltare. România nu își poate permite să mai piardă nici ani, nici oameni bine pregătiți. Educația reprezintă cheia dezvoltării și în jurul ei trebuie să se construiască orice strategie de dezvoltare.
Sursa: initiativepentruromania.ro
